Păcatul: moștenire sau alegere?

BIBLIA - UN GHID SIGUR, ÎNTR-O LUME CONFUZĂ

Copiii sunt frumoși. Nu este asta, ce gândește orice părinte uitându-se cu dragoste, la omulețul care doarme liniștit? Într-adevăr pare imaginea nevinovăției. Probabil că nu este nici o altă perioadă din viață când o ființă umană este mai liberă de orice aparență  de rău. Spun "aparență", pentru a se înțelege ca vorbesc despre ceea ce se vede, nu ceea ce nu se vede. Voi explica mai în detaliu acest aspect pe parcursul articolului.
Deci privim noul născut și vedem o ființă fragilă și ... nevinovată. 

Dar stai puțin... Sunt unii care se uită la același copil și văd ceva... diferit. În loc de dulce inocență, ei văd un prunc născut cu o natură și cu o moștenire atât de viciată, încât puiul de om este pierdut și condamnat încă de la prima suflare de viață; văd un ambalaj mic de viață, stricat de păcatul lui Adam și al Evei, chiar dacă acel “păcat originar” a fost comis cu mii de ani în urmă (vreo 6-7000).

Ce ne învață Biblia în legătură cu asta? Se nasc copiii inocenți sau se nasc vinovați? Și ce înseamna asta pentru adulți, pentru noi, fie că suntem sau nu Creștini? Trăiesc ei (adulții) constant într-o stare de păcat și având nevoie repetată de iertare pentru păcatul repetat al unei naturi căzute, păcătoasă.

Se poate ca noi să fi înțeles greșit o întrebare fundamentală: Ce este păcatul? Ca să fiu mai clar, care este natura acelui păcat, pentru care suntem condamnați și pierduți pentru veșnicie?

Să ne uităm la câteva texte Biblice ușor de înțeles.

”Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat!” (Iacov 4,17).

Știe un copilaș sa facă diferența dintre bine și rău? Și, este posibil ca nu întotdeauna să știm ceea ce trebuie să zicem sau să facem, și fără să vrem, facem sau spunem lucrul greșit? În niciun caz aici -nici la copil, nici la adult- nu este implicat păcatul. Greșeala da, dar nu păcat și nici vină.

Poate că Isus ne ajută să înțelegem mai bine. Adresându-se fariseilor odată, Isus le-a zis:

“Dacă ați fi orbi”, le-a răspuns Isus, “n-ați avea păcat”; dar acum ziceți: ‘Vedem’. Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41).

Isus le spunea că păcatul nu este socotit vină, când nu există capacitatea sau ocazia de a ști ceea ce este drept, corect. Cu siguranță că fariseii s-au născut cu aceleași naturi căzute cu care ne-am născut și noi, dar asta nu i-a făcut în mod automat păcătoși. Însă ei afirmau ca pot distinge răul de bine, și astfel se auto-condamnau.

Cu altă ocazie Isus a spus:

“Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări, pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au și văzut, și M-au urât și pe Mine și pe Tatăl Meu.” (Ioan 15:24).

Când lumina -Isus- a venit la ei și ei au ales să refuze acea lumină, atunci (si numai atunci), au fost socotiți vinovați de păcat (vezi Ioan 3:19).

Deci, Biblia ne spune, că vina și condamnarea nu sunt înnăscute, și că noi nu trăim în mod automat într-o stare de păcat din cauza ”păcatului originar” al lui Adam. Biblia ne spune că pentru a putea fi considerați vinovați (sau acuzați) de păcat, trebuie să știm ceea ce este adevărat și drept și să alegem în mod deliberat să respingem adevărul și să facem ceea ce Dumnezeu ne-a interzis. Există multe persoane care nu resping adevărul în mod brutal sau fățiș -prin declarații de genul, 'Eu nu cred în D-zeu!' sau, 'Eu nu vreau să ascult de D-zeu!'- însă viața lor arată ca ei resping adevărul prin faptele lor. Nu întotdeauna este nevoie de cuvinte pentru a expresa ceea ce credem.  

Atunci, înseamnă că, în fond, acel copilaș cu care am început, este nevinovat și nu are nevoie să fie botezat imediat pentru a îndepărta presupusa vină moștenită dela Adam și Eva. Și înseamnă că nu trăim într-o stare permanentă de păcat numai pentru că ne-am născut cu naturi căzute. Atunci înseamna că păcatul și vina apar pentru noi, numai când avem ”lumină”. Când știm ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să facem, și refuzăm să facem (Iacov 4,17), devenim păcătoși, și atunci, avem nevoie de iertare și curățare.

Păcatul nu este accidentul de a ne fi născut într-o lume păcătoasă, cu o natură căzută, din cauza păcatului lui Adam. Mai degrabă, păcatul este alegerea pe care o facem atunci când cunoaștem diferența dintre bine și rău, și spunem ‘Vreau să fac ce cred eu că e bine, pentru că nu îmi place Calea lui Dumnezeu’.

Într-o ocazie, Isus și ucenicii Săi au întâlnit un om care era orb din naștere. Ucenicii au pus o întrebare lui Isus, arătând astfel confuzia lor despre cum devenim păcătoși.

“Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Isus a răspuns: “N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui;” (Ioan 9:2,3).

Ucenicii au presupus că orbirea sa, dovedea că era un păcătos, și erau confuzi sau temători poate, gândind că acel păcat s-ar fi putut transmite de la părinți la fiu, din moment ce s-a născut în felul acela.

Răspunsul lui Isus arată că orbirea și păcatul, ca vină, nu sunt același lucru. Aceasta înseamna că trebuie să facem o distincție între consecințele păcatului și vina păcatului.

Când Adam a păcătuit, lumea întreaga a început un lung drum de durere, suferință, decădere și moarte. Plantele, animalele și oamenii, toți suferă rezultatele tragice ale blestemului păcatului. Ne naștem într-o lume păcătoasă, din părinți afectați de păcat, cu o natură înclinată spre păcătuire.

“Căci ştim că toată creațiunea suspină şi suferă ca de durerile naşterii.” (Epistola către Romani 8:22)

Dar nu este nici o indicație în Scriptură că suntem pierduți, condamnați sau vinovați pentru oricare dintre aceste consecințe ale păcatului lui Adam. Vina noastră, păcatul nostru, prin care renunțăm de bunăvoie la viața veșnică, este alegerea noastră de a nu asculta atunci când știm care este voia lui Dumnezeu. Un exemplu clar al acestui principiu, se găsește în Biblie:

“Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!” (Ezechiel 18:20).

Ce poate fi mai clar de atât? Cuvântul lui D-zeu ne spune clar că fiecare suntem responsabili pentru propriile păcate, pentru propriile noastre decizii, pentru propriile noastre alegeri.

Dacă o viață de păcat ar fi inevitabilă datorită moștenirii unei naturi umane căzute, atunci n-am fi responsabil pentru aceasta; ar fi vina altcuiva. Pe când, dacă păcatul este propria mea alegere, atunci doar eu sunt răspunzător și trebuie să-i fac față în mod direct, nu să dau vina pe altcineva (pe Adam de exemplu, sau pe părinți). Păcatul și vina își au originea doar în facultățile minții responsabile pentru alegerea binelui sau a răului. Toată creațiunea suferă efectele legii naturale, ca urmare a alegerii omului de a păcătui, de a nu asculta de Creatorul său. Dar D-zeu nu ne socotește răspunzători pentru moștenirea unui echipament deficient. Păcatul este călcarea deliberată a Legii lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3:4). Păcatul, un poate fi explicat; însă știm din Biblie că la baza lui este … iubirea de sine sau (amorul propriu). Este punerea sinelui, punerea eu-lui, înaintea lui Dumnezeu.

Toate aspectele Planului lui D-zeu pentru salvarea sufletelor, sunt afectate de ceea ce credem că este păcatul și vina. Dacă păcatul este natura pe care o moștenim și pe care o păstrăm până când vine Isus, atunci:

1.        Isus nu se putea naște cu natura noastră,

2.        ținta Evangheliei trebuie să fie iertare repetată pentru păcat repetat, și

3.        nu vom fi eliberați de păcat până când Isus revine.

Dar dacă păcatul este propria noastră alegere, atunci:

4.        Isus a putut moșteni natura noastră,

5.        Evanghelia este atât iertare cât și putere transformatoare, și

6.        putem trăi viața de ascultare de D-zeu, pe care a trăit-o Isus.

va continua…